Un copil care va ști să se îmbrace și să se dezbrace singur va face un pas uriaș în dobândirea autonomiei proprii.

Vrem să ne fie mai ușor, ca părinți, să ne educăm copiii, să le insuflăm valori, principii, să îi creștem bine. Să meargă lucrurile, măcar de la un moment dat încolo, uns. Să nu repetăm de o sută de ori, să nu îi vedem cum fac urechea toacă la toate propunerile noastre. Să ia cu naturalețe faptul că în viața de zi cu zi există și momente de rutină și de disconfort, alături de cele plăcute ca experiență.

Dar asta ia ceva timp. Din acela pe care uneori ni se pare că nu îl avem de dat pe chestii mărunte. Doar că în educație lucrurile mari și importante vin după cele aparent mici.

Mici nu însemnă nesemnificative – căci reziliența, capacitatea de a face față frustrării, de a duce la capăt o acțiune, o sarcină, de a respecta pașii sau rutina se leagă de obișnuințe mărunte. Și cărora trebuie să le alocăm acel timp necesar, oricât de incorfortabil ni s-ar părea – căci el face diferența.

Diferența…

…între a îmbrăca un copil și a-l învăța să se îmbrace este uriașă.

Când îl vezi cum se chinuie să își pună hainele, cum își caută lucrurile, cum nu nimerește nici a cincea oară mâneca și, când o nimerește, mâneca e blocată de căciula care a fost bine pusă acolo ca să nu se piardă, cum, după ce și-a pus jacheta groasă de iarnă, abia se mai apleacă să îmbrace încălțămintea, care e și aceea complicată, căci deh, a venit iarna, simți că timpul acela de așteptare trece în registrul minor, îți scapă printre degete și, de fapt, ai atâtea de făcut.

Iei decizia să sari etapa de învățare și îmbraci tu copilul, rezolvi problema azi, de fapt și mâine, de fapt până la primăvară când o să meargă mai repede, căci copilul va fi mai mare și lucrurile mai simple.

Copiii primesc asta cu ușurare, noi ca părinți fluidizăm ieșirea din casă. „Lasă că învață asta la grădiniță!” Și da, și nu – căci și acolo când e vestiarul plin de copii și mai așteaptă încă o grupă momentul ieșirii afară, nici acolo parcă nu e timp.

Am văzut copii de trei ani care stăpânesc rutina, cu stângăcie, dar se îmbracă și se dezbracă singuri, la fel de bine cum am văzut școlari pierduți cu totul în proces, care aveau realmente nevoie de ajutor, îl cereau, căci așa fuseseră obișnuiți și mai aveau de gestionat și ghiozdanul.

Te îmbracă mama, te încalță tata, să îți pună bunica fularul și căciula, să îți tragă cineva și fermoarul și să închidă și clapeta cu scai de la cizme. Încălțăminte cu șireturi nu mai cumpără decât vitejii, care se avântă pe un teren minat. Sunt cei care chiar își vor antrena copilul la legat și cei care tocmai și-au luat acest job de legător de șireturi, odată cu perechea de încălțăminte cumpărată.

Tocmai graba asta…

…de a-l vedea ieșit din casă strică treaba, căci și după amiaza sau seara, la întoarcere, e rost de făcut ceva mai bun și nu e timp de pierdut.

Dezbrăcarea este, de fapt, momentul crucial care este ratat, dacă nu dăm timp copilului să o facă singur. De ce? Pentru că e mai simplu, mult mai simplu, și pentru că e momentul în care „logica” îmbrăcării poate fi înțeleasă.

Un copil care știe să se dezbrace singur are șansa să vrea să se și îmbrace singur. Ceea ce este esențial să deprindă, pentru că, alături de mersul pe jos (și alte forma de mișcare cu disconfort), mâncatul cu ajutorul tacâmurilor și mersul la baie (cu toate etapele de igienă personală) este un pas uriaș în dobândirea autonomiei proprii.

Prin urmare, dragi părinți, acordați copilului vostru șansa asta de a se îmbrăca și a se dezbrăca singur, căci de fapt, îi acordați șansa de a fi mai stăpân pe sine și pe lucrurile personale, de a înțelege cum să își pună în ordine și viața când va fi nevoie, cu tot cu șireturi și fermoare!

Publicat si pe: independentnews.ro/