16 nov.

Cum potolim plansul la 3 ani

gradinita germana

Pentru un copil de 3 ani, plansul este un instrument formidabil. Prin acest instrument, el se exprima, isi exploreaza lumea emotionala proprie si testeaza mediul inconjurator. Desigur, in acelasi timp, plansul devine un declansator de alarma pentru adultii din preajma copilului – parinti, bunici sau educatori.

E bine sa acceptam un lucru. Emotiile neplacute fac parte din dezvoltarea unui copil. Iar plansul este felul in care copilul poate sa semnaleze o nevoie (de hrana, apa, somn, afectiune), o durere fizica, sau… un mic joc de manipulare (mie imi place sa ii spun „plansul magic”).

Ce potolim cand linistim plansul?

Depinde ce l-a declansat. Iar procesul de linistire si consolare ne ofera ocazii minunate de a-i arata copilului cai alternative de exprimare a emotiei, nevoii sau dorintei care a declansat plansul. Il ghidam astfel, usor-usor, catre momentul in care limbajele alternative plansului ii vor permite sa se exprime deplin… sa obtina deplin. Un exemplu clasic de alternativa (folosit, probabil, de cand lumea): in loc sa planga din cauza ca s-a lovit, el va ,,bate” obiectul care l-a ranit, o razbunare deocamdata deloc simbolica, si satisfacatoare.

Totusi, exista o solutie, un fir rosu general valabil pentru a opri plansul? Incercam sa le distragem atentia, sa ii consolam? Sau mai bine rezistam pur si simplu ignorandu-i (in ideea ca vazand lipsa de reactie a adultului, copilul abandoneaza fie plansul, fie cauza care poate nu e esentiala)?

Pasul 1: Cercetam cauza. Mai intai trebuie sa ne asiguram noi, ca adulti, ca in spatele plansului nu sta o cauza grava sau un pericol iminent.

Pasul 2: Ne punem intrebarea: ,,Ce se intampla?” Ce a dus la manifestarea cu pricina? Stim ca trairile copiilor se leaga de ,,aici si acum” si sursa stresului nu poate fi departe.

Pasul 3: Stabilim daca plansul e sincer sau e plansul magic… acela prin care copiii isi ating un scop precis, pentru care nu au alt mijloc mai bun. Acest mijloc depinde de ce stie copilul ca obtine (de la parinti sau bunici sau alti adulti) si este greu de combatut… sau linistit. Cere perseverenta. Daca reactia adultilor este de a ceda (parintii pentru putina liniste, bunicii din nevoia de a rasfata nepotul favorit, educatorul pentru ca mai are cinci care plang intens…), acest lucru confirma copilului faptul ca strategia lui e de succes. Si o va tot aplica! Cat de frumos e momentul in viata unui copil cand invata sa accepte un “Nu!” justificat si ferm. Si cat de util!

Pasul 4: Urmeaza momentul efectiv de consolare (chiar si daca aceasta inseamna pur si simplu rabdarea de a-i fi alaturi, in durerea lui sau furia lui, pana cand se linisteste). Cat e de util! Chiar daca nu cedam ca adulti micului santaj, chiar daca plansul e perfect justificat (locul lovit inca doare), momentul de consolare e necesar. Chiar si pentru adult (care a inteles disconfortul si empatizeaza pe deplin prin propriul disconfort la concertul strident care nu se mai termina sau la exprimarea trista plina de oftaturi). In starea de empatie cu copilul, indiferent de sursa sau sensul manipulativ al plansului, poate avea loc un fel de transfer al durerii sau fricii sau furiei… un transfer eliberator. Adevarata magie!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *