Despre educația blândă se scrie și se vorbește mult. Părinții o caută, grădinițele și școlile o promit, chiar dacă nu întotdeauna în această formulare. E interesant cum am ajuns să cerem explicit blândețe într-un loc în care cresc copii (blând prin natura lui). În trecut auzeam întrebări despre comunicarea asertivă, femitate…   Dar nevoia este reală. Și nu este doar a copilului.

Familia întreagă are nevoie de un cerc mai mare, blând. De relații în comunitatea grădiniței, de sprijinul celorlalți adulți din viața copilului: educatoarea, psihologul, doamna de la bucătărie, doamna care îl ajută să se schimbe după un mic accident. E multă muncă de îngrijire într-o grădiniță. Iar ea este, în fiecare zi, și muncă de educare. Felul în care copilul învață să se șteargă la gură, să știe să aștepte răspunsul sau vorba bună când a vărsat supa spune ceva despre locul lui în lume.

Copilul are nevoie de blândețea întregului mediu în care trăiește. Și are nevoie și de joacă, siguranță, căldură, fermitate, spațiu și timp să experimenteze. De povești, ca să înțeleagă. De structură și rutine, ca să se poată orienta. De bucurii obișnuite și de momente extraordinare.

Și are nevoie să descopere, treptat, că poate face lucruri care la început nu îi ies.

Ne dorim să devină acel omuleț care are curaj, pune întrebări, face conexiuni, găsește soluții, intră în dialog, înțelege reguli și are grijă de el și de ceea ce îl înconjoară. Lista poate continua și, dacă nu suntem atente, începe să arate ca un TO DO list lipit pe frigider.

Doar că el nu vine la grădiniță cu lista aceasta în buzunar. Vine să trăiască o zi din viața lui. De intențiile pedagogice ne ocupăm noi, cei mari.

Cum suntem, așadar, blânzi și cum educăm?

La Compania Mică, întrebarea aceasta trece prin lucruri foarte concrete: cum întâmpinăm un copil, cât așteptăm înainte să îl ajutăm, cum spunem „nu”, ce facem când acel „nu” aduce lacrimi.

Educația presupune un sistem de libertăți și restricții. Există lucruri pe care copilul le poate alege și lucruri pentru care adultul își asumă răspunderea. În interiorul acestui cadru, copilul are nevoie de suficient loc pentru inițiativă, încercări, greșeli și soluții proprii.

Poți alege cu ce construiești. Construcția altui copil rămâne a lui și ai nevoie de acordul lui ca să o modifici. Poți fi foarte supărat. Adultul va opri mâna care lovește. Poți să mai vrei joacă exact când vine momentul să strângem. Dorința ta contează, totuși programul zilei continuă.

O limită poate fi spusă calm, blând și poate rămâne limită.

Aici, uneori, lucrurile devin dificile și pentru noi, adulții. Ne-am dori ca explicația bună, tonul cald și relația apropiată să îl facă pe copil să accepte liniștit. Uneori se întâmplă. Alteori, copilul protestează. Blândețea noastră nu poate garanta acordul lui și nici absența lacrimilor.

Putem să îi înțelegem supărarea și să păstrăm decizia. Să ascultăm fără să negociem la nesfârșit. Să fim aproape cât e de trecut printr-un moment neplăcut.

Pentru că a crește presupune și întâlniri cu „încă nu pot”, „nu acum”, „mai încearcă”. Și întâlniri cu ceilalți, care trec tot prin asta.

Nu fiecare pas înainte cere frustrare. Copiii învață enorm din plăcere, curiozitate și joacă. Dar multe achiziții se construiesc și prin acea mică tensiune dintre ce își doresc și ce reușesc deocamdată.

Un fermoar nu se închide. Un turn cade. Un coleg are altă idee despre joc. Lingura duce de la farfurie doar o parte din ceea ce a pornit de la ea. Restul ajunge pe masă. Avem, așadar, și ceva de șters.

În asemenea momente, tentația adultului este să rezolve repede. Să închidă fermoarul, să refacă turnul, să împartă rolurile, să pună el mâncarea. Avem experiență, îndemânare și, de obicei, ne grăbim. Aici dispare blândețea, dacă nu suntem atenți.

Dar copilul are nevoie și de ocazia de a descoperi: „Pot să schimb ceva? Pot să încerc altfel? Pot să cer ajutor?”

La masă, de exemplu, autoservirea înseamnă mai mult decât a muta mâncarea dintr-un vas în altul. Copilul apreciază o cantitate, își coordonează mișcările, așteaptă, observă ce au nevoie ceilalți. Își face loc într-o activitate comună. Iar noi acceptăm că învățarea aceasta vine și cu mese de șters.

Când gătim împreună, când sortăm fructele și legumele pentru sărbătoarea recoltei sau când construim ceva în grup, rezultatul se lasă uneori așteptat. Sunt pași de urmat, materiale de împărțit, idei care nu se potrivesc din prima. În aceste experiențe, copilul își întâlnește limitele de moment și începe să lucreze cu ele. Cum? Așa cum o fac și adulții?

Rolul nostru este să potrivim provocarea cu puterile fiecăruia. Uneori e suficient să așteptăm. Alteori îi arătăm primul pas, ținem vasul sau îl ajutăm să găsească niște cuvinte. Când dificultatea îl copleșește, reducem cerința și oferim mai mult sprijin.

Nu avem de produs frustrări „ca să se învețe”. Viața unei zile de grădiniță oferă destule. Avem de făcut loc unor încercări pe care copilul le poate duce, cu ajutorul nostru, până la o soluție care să fie și a lui.

Iar uneori blândețea înseamnă să nu grăbim ceea ce vrem atât de mult să vedem.

Ana era deja măricică atunci când a venit la Compania Mică. Era gingașă, avea un zâmbet fermecător și era atentă precum o mangustă. Vedeam că înțelege, că știe, că poate. Dar în viața de zi cu zi de la grădiniță vorbea foarte puțin. Spre deloc.

În rarele momente în care spunea ceva, avea cuvintele la ea. Le rostea încet, uneori cu o hotărâre care ne surprindea.

Nu puteam ști exact ce făcea vorbitul atât de greu în acele împrejurări. Puteam însă să avem grijă de felul în care o întâmpinam noi.

Am acceptat tăcerea ei cotidiană. Am căutat să o cunoaștem întreagă: ce o interesa, ce observa, cum participa, ce ne spunea prin gesturi și privire. I-am făcut loc în grup și în activități, fără să transformăm fiecare întâlnire într-o probă de vorbire.

Ana avea multe de adus în relație, chiar și atunci când cuvintele erau puține.

Parcursul ei, la noi și după aceea, a fost fascinant de urmărit. Astăzi studiază undeva prin Europa, cu bursă. E puternică, e fericită, are voce. Poate că vorbește în continuare atât cât are nevoie și apreciază tăcerea. Nu știm cât din drumul ei ni se datorează nouă. Știm că, pentru o parte din acel drum, am putut să îi fim alături fără să îi cerem să fie altfel ca să își aibă locul printre noi.

Povestea ei ne amintește să privim cu atenție la ceea ce cerem unui copil. Să distingem între un pas pe care îl poate încerca și unul pentru care are nevoie de mai mult timp sau de alt fel de sprijin.

Și părinții au nevoie de blândețe în această învățare.

E greu să îți vezi copilul frustrat. E greu să nu intervii când tu ai putea rezolva în câteva secunde. E greu să păstrezi o limită și să rămâi cald când ești obosit, te grăbești sau te întrebi dacă faci bine.

De aceea avem nevoie de relația dintre familie și grădiniță. Să putem vorbi concret: ce îi iese deja copilului, unde se blochează, ce îl ajută, ce putem lăsa în grija lui. Să ne spunem și când o cerință este prea mare sau când, din prea multă grijă, facem în locul lui ceva ce ar putea începe să facă singur.

La Compania Mică, blândețea este o muncă de atenție, răbdare și consecvență. Ne cere să ne uităm și la propriul ton, la grabă, la așteptări. Iar atunci când greșim (onest, foarte onest vorbind, e inevitabil), să putem repara. Cu blândețe și față de noi, cei mari.

Ne dorim ca un copil să se simtă suficient de în siguranță încât să încerce, să greșească, să protesteze, să ceară ajutor și să încerce din nou. Să știe că adultul rămâne aproape și că există lucruri pe care, încet-încet, le poate lua în propriile mâini.

Iar într-o zi să ne spună, poate puțin nerăbdător:

„Lasă-mă pe mine. Pot eu.”