30 mart.

Ut pictura poesis

Zeichnen ist Sprache für die Augen,
Sprache ist Malerei für das Ohr.*

*Desenul este un limbaj folositor ochiului
Limba este o pictura pentru ureche.

(Joseph Joubert)

… sau despre desen ca limbaj si instrument de reprezentare

Cum invata copiii sa deseneze? Miraculos! Cam in acelasi fel cum invata sa si vorbeasca. La inceput e mirarea, bucuria de a mazgali – si ei trebuie lasati sa mazgaleasca pe saturate, chiar si in gradinita, pentru ca ei o fac… cu toate simturile. Ca prima oara, cand au pictat masuta cu piureul de legume! Dupa care au mai luat o mana din substanta lipicioasa, gustoasa si bine-mirositoare si au mai aplicat o tusa groasa. Apoi devin mazgalitori profesionisti, cautand, poate, ritm si repetitivitate in actiune si efect de culoare si forma in urmele lasate.

Mai tarziu, intervin “descoperirile”. Primele idei care se suprapun aproape accidental peste niste forme aleatorii:

– Ce ai desenat aici?
– Ghici!
– Un dinozaur?
– Nu.
– Un urs?
– ….Mmmm, nu!
– Un cal?
– Mmm… Daaaaa, e un caaaal!

Odata cu aceste descoperiri, se formeaza capacitatea cognitiva de a asocia idei unor forme “potrivite”, si de a adapta incet, incet, aceste forme. Mazgaleala capata sens, care se lasa povestit prin forma si culoare. Ideea si imaginea ei desenata incep sa se apropie si sa transmita aceeasi semnificatie.

Din acest moment, copiii isi dau seama ca pot folosi desenul pentru a se face intelesi, pentru a povesti, si se vor bucura sa fie ascultati povestind despre ceea ce deseneaza, despre cum vad lumea…

De cand nu ati mai privit cu atentie un desen de copil? Sigur aveti acasa mape sau sertare pline cu povestile desenate ale copiilor vostri. Scoateti-le si priviti-le si veti vedea cum, incet, incet, desenele lor devin din ce in ce mai “reprezentative”; ele ascund povesti, dorinte, emotii, realitati si un potential urias de invatare, de dezvoltare a vocabularului, a competentelor de baza in comunicare.

Cu toate aceste lucruri ei vor pleca la scoala. De aceea, am inclus in activitatile noastre de gradi “caietul tematic”, un caiet in care sa stam de vorba “vizual” si, rasfoindu-l, sa “verbalizam” tot ce vedem in acea fereastra de lume.

Acest caiet este un instrument impresionant de descoperire si de fixare. Contine planse “personale” a ceea ce este atat de important pentru copil, incat merita transportat din lumea mare, in lumea lui de poveste. Prin acest proces de interpretare, copilul isi reprezinta lumea pe intelesul lui, o „traduce” in familiarul lui, o intelege si, astfel, invata.

Tinem foarte mult la caietul nostru, pentru ca este, in acelasi timp, un instrument grozav de invatare a limbii germane. Dar despre asta, in urmatorul articol…

22 mart.

De odinioara

Din cand in cand ne ocupam la Compania Mica de tehnici vechi, cum ar fi un atelier de hartie artizanala sau unul de marmorare. Sunt lucruri care odinioara faceau parte din activitatile necesare si pentru care oamenii si-au pus la lucru inventivitatea si creativitatea.

Copiii sunt bucurosi sa afle si sa experimenteze, sa faca ceva cu mana lor.

Este putin din toate in aceste ateliere sustinute de Britta Seidner: istorie, creativitate, lucru manual, dezvoltare personala, lucru in echipa. Aflam continuturi, exersam abilitati si tehnici, comunicam in germana si vedem cum din mainile noastre iese ceva… spectaculos…

19 mart.

La cofetarie

Luam o reteta a bunicii pentru fursecuri, simpla dar savuroasa:

  • 500 g faina
  • 400 g zahar si cateva pliculete de zahar vanilat
  • 400 g nuca de cocos rasa
  • 1 praf de copt
  • 1 praf de sare
  • 2 oua intregi si 6 galbenusuri
  • 240 g unt

Apoi luam copiii, ii lasam sa se spele temeinic pe maini. Le dam explicatii, ii asistam, dar ii lasam pe ei sa puna ingredientele, sa separe ouale sa amestece toate ingredientele la temperatura camerei si sa framante un aluat, care apoi are nevoie de putina odihna la frigider, pana se incalzeste cuptorul la 180 de grade.

Tot copiii fac apoi intre palme bilute cat o nuca mica, pe care le pun in tava de copt pe hartie.

Urmeaza perioada cea mai grea: asteptarea pana se coc auriu-aramii si se racesc.

Nuca de cocos si-a lasat magia in aer. E atmosfera ca de Craciun.

Sunt crocante si aromate.

Satisfactia e uriasa: sunt bune si pleaca si cu o punguta , pentru cei de acasa.

In fiecare joi, la Compania Mica e … cofetarie.

16 mart.

Jocul aduce bucurie

La Compania Mica ne tot jucam, de acum …sa tot fie zece ani si mai bine.
Jocurile sunt la mare pret si cautare.
Mai ales cand le rotim si brusc apare pe raft un joc vechi… dar foarte indragit! Mereu e unul care ii cucereste pe toti.
Toata lumea il doreste, tocmai pe acela. Ce e de facut?
Pana sa gasesc eu o solutie, ei si-au adus aminte sau au citit instructiunile, au potrivit piesele sau cartile si au si hotarat cum sa faca:
– Jocul se joaca in cinci, dar noi suntem noua, deci patru dintre noi fac echipa cu cate un alt jucator.
– Dar mai sunt si alte jocuri, incerc eu.
– Nu, e bine asa.
Febra dureaza cam trei patru zile.
Se ajuta intre ei la teme, citesc, isi termina sarcinile de lucru si cer jocul. Un singur joc.
Comenteaza, critica, rad unii de altii, dar prieteneste, rad mult. De bucurie. E jocul care are efectul asta.
Jocul aduce bucurie. Dar e ceva ce stim cu totii.

11 mart.

Cu masca si cu zambet

Eva este o fetita foarte hotarata! Dupa mai multe luni de online in care a fost foarte disciplinata, cooperanta si interesata de invatatura, a revenit la gradinita, la programul scurt. Cu bucurie. Multa.

A crescut. Are o codita castanie poznasa si ochi verzi foarte vioi… cu care masca albastruie pe care o poarta neintrerupt se potriveste de minune. Mai ales ca pe masca este imprimat si un zambet sugubat!

In rutinele noastre zilnice trebuie sa avem mare grija de momentele in care copiii mananca, beau apa, isi sterg nasul. E vorba de distantare, de spalat pe maini, in cazul unora… de modul in care umbla cu masca.

Dar Eva nu isi atinge masca! Am realizat ca de cand a revenit nu i-am vazut zambetul de sub masca, deloc! Nu doreste sa manance, nu ii e sete – desi are sticluta proprie de apa, nu am vazut-o sa bea. Ne-am ingrijorat, mai ales pe partea asta…

Apoi intr-o zi a venit solutia, tot de la Eva: „Vreau sa mananc gustarea, dar in alta incapere, unde sa fiu singura…” Dupa ce se spala pe maini (si acest lucru ar merita un mic articol) si ia gustarea, se duce in sala de pian, unde orele incep mai tarziu, inchide usa dupa ea, da masca jos si isi potoleste foamea si setea.

Eva a inteles sa aplice noile reguli intr-un mod care sa ii dea siguranta ca ramane sanatoasa si si-a inventat-o pe a ei: „Imi dau masca jos doar cand sunt singura!”

Desigur speram ca in timp sa avem privilegiul sa ne vedem din nou zambetele unii altora.

Totul va fi bine!